Maitreyi de Mircea Eliade

Maitreyi, de Mircea Eliade

Conceptia despre arta romanului

Mircea Eliade nu este numai autor de roman, ci si un la fel de valoros teoretician al acestuia. In momentul impunerii sale ca romancier de necontestata originalitate (odata cu publicarea romanului Maitreyi), Eliade era deja „un eseist ascultat, un teoretician al autenticitatii si experientei” (Eugen Simion). Asadar, teoria romanului secundeaza textul literar, tot astfel precum opera stiintifica isi pune amprenta asupra celei literare.

Conceptia despre roman a lui Mircea Eliade este vizibila in volumele Oceanografie si Fragmentarium, in care acesta realizeaza o teorie a romanului extrem de inovatoare in cadrul literaturii romanesti interbelice. Reprosul care i-a fost adus autorului il constituie nerespectarea integrala a teoriilor avansate, cu alte cuvinte, faptul ca baza teoretica nu se aplica totdeauna in romanele sale. Important este insa meritul lui Eliade de a realiza un demers in ordinea modernizarii structurii romanului romanesc, a cautarii de noi tehnici si noi tipologii, a oferirii unei alte viziuni asupra romanului, diferite de cea traditionala.

In conceptia lui Mircea Eliade, „orice se intampla in viata poate constitui un roman. Si in viata nu se intampla numai amoruri, casatorii sau adultere; se intampla si ratari, entuziasme, filosofii, morti sufletesti, aventuri fantastice. Orice e viu se poate transforma in epic. Orice a fost trait sau ar putea fi trait.” Prozatorul porneste de la ideea ca literatura autentica se bazeaza pe o experienta traita, prelucrand ideea lui André Gide, conform careia „orice cunoastere pe care n-a precedat-o o senzatie e de prisos.”

Pledand pentru specia literara care valorifica experienta traita, Eliade refuza romanele sociale si psihologice, propunand in locul acestora romanul existential sau metafizic bazat pe „cunoasterea esentiala, reala, directa, care nu are nevoie de psihologie”, un roman al conditiei umane, in care drama umana „se coboara pana la radacinile fiintei”.

Dominanta romanelor sale este problematica de tip existentialist, Eliade considerand ca romanul trebuie sa se orienteze dinspre social si psihologic spre ontologic. (Ontologia = ramura a filosofiei care are ca obiect existenta ca atare, trasaturile si principiile comune oricarei existente.)

Astfel:

Ø Isabel si apele diavolului (1930) – pune problema fluiditatii eului si a tineretii agresive a eroului care nu vrea sa fie comun;

Ø Intoarcerea din rai (1934), Huliganii (1935) – romane metafizice, ale conditiei umane, in care moartea este vazuta ca un „act gratuit” (André Gide), dar si ca un grad suprem de cunoastere; romanele proclama experienta huliganica: „Sa nu respecti nimic, sa nu crezi decat in tine, in tineretea ta, in biologia ta, daca vrei... Cine nu debuteaza asa, fata de el insusi sau fata de lume, nu va crea nimic, va ramane sterp, timorat, coplesit de adevaruri. Sa poti uita adevarurile, sa ai atata viata incat adevarurile sa nu te poata patrunde nici intimida – iata vocatia de huligan.”

Ø Nunta in cer (1938) si Noaptea de sanziene (1955) – pun problema cuplului;

Romanele realiste ale lui Mircea Eliade au fost numite si romane „trairiste”, tocmai pentru ca aduc in prim-plan viata, cu framantarile, cu dramele si bucuriile de zi cu zi. Ele nu ofera personaje remarcabile, nici situatii exceptionale, ci creeaza impresia autenticitatii, impresia de viata traita. Mircea Eliade prefera autenticitatea originalitatii romantice: „In fata originalitatii, eu propun autenticitatea (...) A trai tu insuti, a cunoaste prin tine, a te exprima prin tine.” Autenticitatea deriva din concret, din experienta traita si, la randul ei, tinde sa exprime concretul: „O experienta autentica, adica nealterata si neliteraturizata, poate reprezenta intreaga constiinta umana a acelui ceas. In timp ce o carte <<facuta>>, oricat de vaste i-ar fi bazele, nu izbuteste sa surprinda aceasta constiinta, dupa cum un muzeu nu surprinde viata, oricate animale ar cuprinde impaiate.”

Romanul Maitreyi

Pornind de la ideea ca experienta preceda creatia literara, Mircea Eliade concepe romanul Maitreyi, in care valorifica experienta traita in India, in perioada 1928-1932, timp in care era student bursier.

Substratul antropologic

Maitreyi porneste de la o istorie existentiala (biografica): pe cand se afla la Roma, intr-o calatorie de studii si isi pregatea teza de licenta, Eliade citeste o Istorie a Filosofiei Indiene, opera profesorului Surendranath Dasgupta. Are revelatia unei alte spiritualitati si decide, pe loc, sa plece in India. Scrie in acest sens filosofului Dasgupta si, la interventia acestuia, primeste o bursa de studii. Tanarul de 21 de ani ajunge la Calcutta si incepe sa studieze sanscrita. Cazat intr-o pensiune anglo-indiana, descrisa ulterior in jurnalele si romanele sale, Eliade lucreaza la romanul Isabel si apele diavolului. In ianuarie 1930, tanarul se muta in casa profesorului Dasgupta pe care, peste cateva luni (in luna septembrie a aceluiasi an), o paraseste in urma conflictului cauzat de idila ce se infiripase intre el si Maitreyi, fiica profesorului. Alungat din familia Dasgupta, Eliade se retrage in Himalaya, pentru a studia tehnicile yoghine, dedicandu-se meditatiei. Din scrisorile trimise cunoscutilor, reiese faptul ca tanarul doreste sa se lepede de mentalitatile europene si sa urmeze calea indiana a spiritului. Marturiseste ca vrea sa treaca la stilul hindus pentru a se putea casatori cu o indianca. Scrie lui Dasgupta, insa acesta ii interzice orice contact cu familia sa. Obligatiile militare din tara si greutatile financiare il determina pe tanarul Eliade sa renunte la doctoratul indian si, implicit, la planurile sale. Scriitorul se intoarce in tara, unde valorifica experienta traita in India, in romanul Maitreyi, trimis sub pesudonim la concursul soldat cu premiul „Techirghiol-Eforie”, din al carui juriu faceau parte George Calinescu, Perpessicius, Cezar Petrescu, Mihai Ralea, Serban Cioculescu. Juriul hotaraste premierea romanului Maitreyi, acesta cunoscand imediat un real succes.

Desi romanul este elaborat si pe baza experientelor traite de autorul propriu-zis, acesta nu trebuie considerat un roman autobiografic. In primul rand nu se respecta pactul autobiografic, ce consta in identitatea numelui autorului cu al personajului-narator. In roman, Mircea Eliade poarta o masca onomastica; el devine Allan. Textul paraseste astfel posibilitatea incardarii in categoria celor nonfictionale.

In al doilea rand, trebuie retinut faptul ca personajul si naratorul sunt „fiinte de hartie” (Rolland Barthes) si ca, desi pot avea referenti umani, ei nu reprezinta decat o transfigurare, o tratare ideal-artistica si nu o reflectare identica, caci arta este mimesis (imitare a realitatii), nu copiere exacta a acesteia.

Tehnici narative

Tehnica narativa folosita in Maitreyi este aceea a confesiunii.

Confesiune = scriere literara care cuprinde marturisirea unor ganduri si sentimente legate de viata intima a autorului.

Maitreyi este insa un text nonfictional, in care s-a topit o parte din biografia autorului. Nu gandurile si sentimentele autorului sunt prezentate prin confesiune, ci ale naratorului. La randul sau, naratorul este scriitor (aspect recurent in romanele de tinerete ale lui Eliade). Nararea la persoana I si faptul ca in biografia autorului propriu-zis se inregistreaza experiente similare celor prezentate in roman, creeaza iluzia autenticitatii, diminuand sentimentul fictiunii. Cel ce rememoreaza episodul iubirii cu Maitreyi, facand referire la jurnalul tinut in perioada respectiva si intercaland fragmente din acesta, este naratorul.

Maitreyi este un roman-jurnal.

Jurnal = scriere reflexiva si subiectiva care permite consemnarea, de obicei zilnica, a evenimentelor reale la care autorul participa sau a trairilor pe care le are.

Jurnalul literar nu se rezuma insa numai la consemnarea zilnica, ci este o conventie ce urmareste surprinderea vietii interioare a personajului.

Tehnica jurnalului, promovata in literatura universala de A. Gide si Marcel Proust, creeaza impresia de autenticitate deplina a trairilor.

In Maitreyi, Eliade recurge la procedeul scrierii la persoana I, ce ia forma monologului interior.

„Monologul interior este un solilocviu (...), este o restiruire a constiintei inainte de a fi o analiza a ei. Este o vorbire adresata de vorbitor siesi, niciodata altora; un „discurs” pentru sine. In monologul interior exista concomitenta intre vorbire si diegeza, ca si cum evenimentul psihologic nu s-ar naste decat odata cu verbalizarea lui.”(Nicolae Manolescu)

Monologul interior este „traire vorbita”, ce se opune discursului analitic, reprezentand, in conceptia lui N. Manolescu „vorbire despre traire”.

Tipologii

Maitreyi este un roman al experientei / al trairii (Nicolae Manolescu), deci o creatie confesiva cultivand verosimilul si documentul biografic, construit pe baza monologului interior, inteles drept un discurs pentru sine.

Criticul Eugen Simion il incadreaza in tipologia romanului-jurnal.

Scrierii i s-a pus si eticheta de roman exotic, insa opiniile sunt impartite in ceea ce priveste aceasta incadrare. George Calinescu vede in Maitreyi „intaiul roman exotic in adevaratul inteles al cuvantului”, in timp ce Serban Cioculescu este de parere ca exoticul nu constituie un scop in sine.

Din punct de vedere tematic, Maitreyi este un roman de dragoste, in care perspectiva asupra iubirii este de factura romantica, in sensul in care iubirea nu se poate implini datorita incompatibilitatii celor doi protagonisti, reprezentanti ai doua medii distincte.

O alta eticheta pusa textului eliadesc este aceea de „roman de atmosfera si de moravuri” (Eugen Simion).

In functie de clasificarea lui Nicolae Manolescu, Maitreyi este un roman ionic – cel care corespunde „romanului de analiza”, caracterizat prin autenticitate, interioritate, intimitate si in care naratorul este personaj.

Temporalitatea in romanul Maitreyi

Tehnica folosita de Mircea Eliade – aceea a jurnalului care, ulterior, este rescris sub forma de roman – este inedita in contextul literar interbelic si, in acelasi timp, presupune existenta a trei niveluri temporale. Pe de o parte, discutam despre un timp narat, al povestii de iubire si al consemnarii ei in paginile jurnalului, iar pe de alta parte, avem de-a face cu doua timpuri ale nararii – unul al adnotarilor pe marginea jurnalului, prin care se infirma sau se confirma primele impresii, si altul al redactarii amplei confesiuni, un timp al meditatiei si al intelepciunii, cand criza a fost partial depasita.

Exista, astfel, o dubla perspectiva temporala asupra evenimentelor: una contemporana evenimentelor si una ulterioara. Aceasta dubla perspectiva se va afirma pe parcursul intregului roman, prin:

(a) elemente de paratextualitate

ex: „Maitreyi imi insinueaza o idila cu un tanar superb, un bengalez la studii in Anglia. Asadar, urmeaza itinerariul tuturor mediocritatilor sentimentale...(Nota. Ea voia numai sa-mi marturiseasca hotararea de a renunta la tot ceea ce se intamplase inainte de mine.)”

„Ma turbura orice conversatie care imi insinueaza primejdia, adica unirea mea cu Maitreyi, care se pune la cale. Stiu ca sunt in primejdia aceasta. Am atatea probe zilnice. Doamna Sen, indeosebi, ma covarseste cu simpatia-i materna. Inginerul ma numeste „copilul” sau. (Nota. Nu intelegeam nimic, fireste!)”

(b) fara demarcare grafica semnificativa, diferentierea lor fiind facuta subtil la nivelul timpurilor verbale

ex: „ – Stii, Allan, ca m-am hotarat sa te invit sa locuiesti la mine, vorbi inginerul. [...]

Ce ciua mi-e acum ca n-am notat indata dupa plecarea lor foarte turburatoarea stare de suflet pricinuita de cuvintele lui Narendra Sen.”

Inca din incipit sunt sugerate cele doua niveluri temporale:

„Am sovait atat in fata acestui caiet, pentru ca n-am izbutit sa aflu inca ziua precisa cand am intalnit-o pe Maitreyi. In insemnarile mele din acel an n-am gasit nimic. Numele ei apare acolo mai tarziu (...). daca sufar oarecum incepand aceasta povestire, e tocmai pentru ca nu stiu cum sa evoc figura ei de atunci si nu pot retrai aievea mirarea mea, nesiguranta si turburarea celor dintai intalniri.”

Fraza anterioara sugereaza neincrederea scriitorului asupra diaristului. Aceasta neincrederea marcheaza imprecizia scriitorului, sovaiala acestuia ce „fac parte din scenariul eliadesc.”(Eugen Simion)

Cele doua modalitati de consemnare – sub forma „caietului” si a „insemnarilor” intime – trimit la dubla perspectiva temporala asupra evenimentelor. Se poate vorbi despre o distantare pe axa temporala. Nu exista o concordanta intre istoria propriu-zisa (momentul evenimentelor) si rememorare acesteia (momentul povestirii acestora).

„Insemnarile” anterioare „caietului” constituie un pretext, un punct de plecare al construirii unei naratiuni autentice, care transmite o senzatie puternica de lucru intamplat in realitate.

Exista doua voci narative: cea a personajului care isi consemneaza trairile chiar in momentul desfasurarii evenimentelor si cea a personajului-scriitor ce, reactualizand prin povestire experientele trecute, are sansa retrairii acestora. Cele doua voci corespund celor doua varste ale naratorului-personaj: o varsta naiva, in care eroul se dovedeste a avea o intelegere limitata si superficiala asupra lumii indiene, si o varsta matura, in care eroul, iesit initiat si purificat in urma experientei erotice, dovedeste o intelegere profunda a mentalitatii si a spiritualitatii bengaleze.

Perspectiva narativa / focalizarea

Naratorul implicat ca personaj principal in diegeza (intradiegetic), ce nareaza subiectiv (notand impresii si trairi personale), la persoana I (homodiegetic) si a carui perspectiva este una limitata (nu detine o cunoastere completa asupra evenimentelor), sustine focalizarea interna. Dovada stau verbele la persoana I – „am sovait”, „n-am izbutit”, „am intalnit-o” etc – , care demonstreaza ca naratorul corespunde personajului.

Autenticitatea

Alaturi de Camil Petrescu, Mircea Eliade este un fervent sustinator al poeticii autenticitatii, din perioada interbelica. Majoritatea romanelor sale (Romanul adolescentului miop, Isabel si apele diavolului, Gaudeamus, Santier, Maitreyi) ilustreaza conceptul de autenticitate, prin care se intelege ilustrarea realitatii prin propria constiinta. Aceasta tehnica moderna presupune primatul evenimentului trait, raportarea la experienta traita si surprinderea cat mai fidela a acesteia, in absenta alterarii sale. In virtutea acestei conceptii, protagonistii lui Eliade sunt alter egouri ale autorului concret, proiectii ale propriilor stari de constiinta, intruchipari ale eurilor posibile, reduplicari ale propriilor avataruri spirituale.

In romanul Maitreyi, impresia de autenticitate se realizeaza prin:

-transfigurarea artistica a unor evenimente si experiente pe care autorul concret le-a trait in India (topirea, in universul fictional, a unei secvente din biografia autorului);

-tehnicile utilizate: confesiunea, monologul interior, jurnalul;

-reproducerea directa in roman a unor fragmente din jurnalul personajului (cap. VI, VII);

-tehnica romanesca inedita – aceea a revenirii asupra evenimentelor din jurnalul propriu-zis, prin corectarea unor impresii (in cadrul adnotarilor din paranteze) si prin viziunea ulterioara, de ansamblu, asupra evenimentelor, surprinsa in romanul ce se scrie sub ochii cititorului; personajul-narator isi exprima dezamagirea fata de insuficienta jurnalului. Pe care il numeste „un prost psiholog”, „neadevarat”, „inexact”, „exasperant”, „sec si nesemnificativ”.

-abundenta toponimelor (numelor de locuri), a antroponimelor (nume de persoane), a numelor de firme si ale unor cartiere din Calcutta.

Toponime: Calcutta, Tamluk, Midnapur, Howrah, Madras, Bombay, Assam, Sadya, Barackpur, Hoogly, Chandernagore, Almora, Ranikhet, Delhi, Simla etc;

Hidronime: Gange;

Oronime: Himalaya;

Hodonime: Wellesley Street, Clive Street, Park Street, Chowringhee Road, Dhurmtollah Street;

Attachments:

prezentare_maitreyi_www.x-referat.ro.zip

27 Kb