Europa in sistemul relatiilor internationale |
| referat - Istorie | ||
Marile monarhii ale epocii moderne, după constituirea şi consolidarea lor, şi-au îndreptat privirile afară, căutând să-şi mărească teritoriile şi puterea pe seama statelor mai slabe; în consecinţă, împotriva tendinţelor expansioniste ale câte unei mari puteri, „care ameninţa să rupă raportul de forţe dintre puterile concurente” a fost adoptată şi ridicată la rang de principiu, în practica relaţiilor internaţionale, ideea de echilibru. Consecinţa firească a acestei noi politici a dus la intensificarea legăturilor între părţile interesate, fapt reflectat direct asupra ambasadelor permanente. Constatăm astfel, că din instinctivă şi empirică, cum se manifestase în secolul al XV-lea la statele italiene, politica de echilibru devine, în veacul al XVII-lea, raţională, ceea ce determină ca ea „să se ridice la înălţimea unei reguli de drept, capabilă să domine relaţiile internaţionale, ambiţioasă să rezolve şi chiar să prevină conflictele forţei brutale”. Adoptarea politicii de echilibru, „piatra unghiulară a politicii şi ideea dominantă în toată istoria modernă”, s-a făcut din dorinţa de a asigura Europei un anumit grad de securitate colectivă. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, ea a urmărit, cu predilecţie, să bareze drumul monarhiei universale, dar odată cu intrarea, în veacul al XVIII-lea, a Prusiei şi Rusiei în rândul marilor puteri, ea se deformează şi dintr-o coaliţie defensivă a statelor ameninţate de o mare putere devine un sistem de ocupare a noi teritorii, cuceririle Imperiului habsburgic, ale Marii Britanii, ale Prusiei şi Rusiei, fiind rodul unei politici egoiste şi ambiţioase. Până la începutul secolului al XIX-lea, principiul echilibrului, ce dominase viaţa politică fără nici o concurenţă timp de două veacuri, s-a confruntat cu o nouă idee, principiul naţionalităţilor, pe care Napoleon al III-lea (1852-1870), a încercat, într-o anumită măsură, să o pună în practică; principiul naţionalităţilor va triumfa de-abia la sfârşitul primului război mondial. În a doua jumătate a secolului trecut, ideea de echilibru a fost dublată de aşa-numita „răspundere colectivă”, prin care se înţelegea supravegherea de către marile puteri a comportamentului statelor mici şi mijlocii, pentru asigurarea păcii între ele şi „prevenirea transformării crizei dintre micile puteri într-o criză între marile puteri”, iar „în acest cadru dreptul de intervenţie reprezenta un principiu general acceptat.” Ultima fază a evoluţiei diplomaţiei europene, caracterizată prin congrese şi conferinţe, marchează – după părerea majorităţii specialiştilor – începutul diplomaţiei moderne. Congresele de pace din Westfalia (1643-1648), de la Münster şi Osnabrück (Westfalia), sunt primele congrese diplomatice în adevăratul sens al cuvântului, nu atât datorită formei procedurale, duratei sau caracterului lor de importantă solemnitate, ci mai ales datorită negocierilor multilaterale şi simultane, acordul tradus prin texte şi inaugurarea unei păci durabile. Pacea a consacrat teoria echilibrului puterilor, viaţa internaţională intrând sub imperiul unor noi legi politice, care, cu unele întreruperi vor domina popoarele până la apariţia legii naţiunilor. Se poate deci afirma că: Faţă de caracterul mai mult cutumiar al întrevederilor internaţionale se accentuează acum, cu o spontaneitate uimitoare, credinţa în puterea obligatorie a tratatelor de pace, garanţii sigure pentru vremuri mai bune. Mai puţin este recunoscută suveranitatea statelor, caracterul lor independent, cel puţin când este vorba de aspectele lor internaţionale. În schimb, principiul egalităţii statelor ajunge acum la apogeul său. Echilibrul european a primit valenţe de principiu fundamental pe care se baza sistemul internaţional european. Echilibrul era realizat raporturile între cele şapte puteri, două în vestul continentului, trei în centrul său şi două în est: Anglia (din sec. al XVIII-lea, Marea Britanie), Franţa, Prusia, Austria, Piemontul, Rusia şi Turcia. În jurul lor gravitau celelalte state mijlocii şi mici, care îşi promovau interesele naţionale cu ajutorul protectorului-putere. De fiecare dată când o putere încerca să rupă acest echilibru, celelalte interveneau prin mijloace diplomatice sau prin forţa armelor, până la restabilirea echilibrului. Cel mai tipic exemplu de luptă pentru dominaţie, împotriva echilibrului european, a constituit-o epoca napoleoniană, când Franţa şi-a înfrânt adversarele, întinzându-şi stăpânirea sau influenţa între Niemen şi Atlantic, inclusiv Peninsula Iberică. Timp de 20 de ani, puterile europene au organizat coaliţie după coaliţie, până în 1815, când au reuşit să-l înfrângă pe „zeul războiului” şi, în cadrul Congresului de la Viena, să restabilească echilibrul european, conceput ca un concert al unei orchestre, în cadrul căreia fiecare putere interpreta partitura sa, orice abatere însemnând compromiterea piesei. Acest „concert european” şi-a menţinut cei şapte interpreţi până la sfârşitul secolului al XIX-lea, când pe scena relaţiilor internaţionale apar trei noi mari actori, care vor conduce la mutaţii importante.
|
