Sursa originală a dezbaterilor filozofice in jurul problemei libertăţii este sentimentul de libertate care acompaniază orice act voluntar .Puşi în faţa unor configuraţii diferite de fapte ,a unor situaţii că putem decide ce vrem, că nimic nu este gata făcut, că nimic nu este de reînceput la fel, că reacţiilor noastre le este străin automatismul lucrurilor lipsite de conştiinţă.
Chiar dacă ,plasat la nivelul deciziei si făcând abstracţie de rezultatele obiective ale ei,
sentimentul libertăţii este însoţit adesea de iluzia că putem face ce vrem că a decide fără constrângere exterioară ar însemna si a decide sustrăgându-ne necesităţii ,acest sentiment ,,care nu este altceva decât experienţa unui act în sine”, ne conduce spre intuiţia
larg acceptată la nivelul „bunului simţ”, că „libertatea voinţei s-ar cunoaşte fără probe”(Descartes), şi că s-ar reduce la un „dat imediat al conştiinţei” (Bergson).
Dar, analizând mai atent, constatăm că această intuiţie este, ca orice intuiţie de altfel, neclară si ne aprobată . Este de ajuns sa ne întrebăm „ce simţim atunci când ne simţim liberi” pentru a ne da seama că aceluiaşi sentiment îi putem asocia un evantai larg si eterogen de semnificaţii .Intuiţia este deci neclară .Şi ,întrucât ne putem face iluzii asupra resorturilor deciziilor noastre, întrucât putem să considerăm alegerea noastră liberă, chiar atunci când ea a fost dictată constrângător de modelele culturale ,de criteriile sociale de valorizare , de prejudecăţi sau pasiuni , de fenomene de alienare ,ea nu este nici probantă. Intuiţia libertăţii pune problemă, dar nu se rezolvă .A trebuit să se desfăşoare un îndelung efort de meditaţie filozofică pentru ca însăşi problema să fie formulată pertinent şi să constituie cadru teoretic adecvat pentru realizarea ei .
În dezbaterea teoretică a problemelor libertăţii s-au propus în istoria gândirii filozofice mai multe tipuri de soluţii .Vom prezenta câteva dintre ele , nu în ordinea lor cronologică, ci în ordinea în care trecerea de la o interpretare la alta ne permite să surprindem fazele prin care trece procesul progresiv de conceptualizare a libertăţii, străbătând itinerariul cuprins între adeziunea pasivă la impulsuri şi adeziunea activă la valori .
O primă interpretare este cea în care apare LIBERTATEA – SPONTANEITATE .Ea este prezentă la gânditorii care identifică libertatea în actele unice, irepetabile, izvorâte din impulsuri vitale sau emoţionale, sustrase constrângerilor exterioare şi inanolizabile raţional. Este libertatea – capriciu, libertatea bun – plac, sau mai precis, acea ,, liberte – jaillissement’’ (libertate- ţâşnitură) exaltată de Bergson în cap.III din „ Essai sur les donnees immediates de la concience “.
Libertatea este considerată ca ,, un dat imediat al conştiinţei “, ca facultatea inerentă a omului de a se raporta sintetic şi spontan la actele pe care le îndeplineşte, dând curs pulsaţiilor şi impulsurilor emoţionale care ,, ţâşnesc “ din ,, străfundurile eului “
Pentru că definirea este un act exercitat de inteligenţa cunoscătoare, iar libertatea este proprie actelor care ne socotesc suveran constrângerile inteligenţei, o definire a libertăţii devine principial imposibilă pentru cei ce o reduc la ,, raportul spontan al eului concret cu actul “ . ,, Acest raport este de nedefinit pentru că suntem liberi “ – scrie Bergson, conştient că ,, orice definiţie a libertăţii va da dreptate determinismului”
Această primă interpretare a libertăţii este totalmente criticabilă. Omul care s-ar considera înafara constrângerilor şi-ar conferi atributul libertăţii oricăror elanuri spointane care ar confunda dorinţa cu voinţa şi ar da curs, fără cenzură raţională şi fără triaj axiologic pulsaţiilor vitale pornite din abisurile subconştientului, s-ar supune,în fond, unor constrângeri tiranice ale unui determinism psihologic implacabil.Ar deveni un simplu automat, cu singura deosebire că, aderând tacit la principul CARPE DIEM, îşi creează iluzia de a fi liber tocmai atunci când este redus la un simplu ,, obiect” întrun angrenaj a cărui funcţionare îi scapă cu desăvârşire, iar egocentrismul şi narcismul ar masca pierderea totală ,, a conştiinţei de sine”, a capacităţii de alegere şi decizie, a intenţiei de a înţelege necesitatea. Putem spune că această concepţie, a unei libertăţi – spontaneitate , caută libertatea exact la polul opus ei.Adeziunea pasivă cvasiautomată la impulsuri spontane ne plasează într-o zonă a nonlibertăţii, în afara oricărui indiciu al manifestării ei, cel mult în pragul dincolo de care începe anevoiosul proces progresiv de eliberare.
Trecând de acest prag, întâlnim o a doua modalitate de interpretare : LIBERTATEA - INDIFERENTA –. O întâlnim anticipată de stoici, reluată ân formula lui Duns Scott: ,, liberum arbitrum indifferentiae”, mai târziu în ,, Tratatul asupra liberului arbitru “ al lui Bossuet întâlnim relativ recent, unele incidenţe şi la Albert Camus : ,, Le mithe de Sisyphe” , dar prin caracteristicile sale esenţiale, concepţia lui Camusse încadrează într-o altă modalitate de tratare a libertăţii ce v-a fi analizată la locul cuvenit.Libertatea este definită deci, din această perspectivă, ca facultatea de a decide fără a fi determinat de nici un mobil sau motiv. Ea presupune deci un act voluntar de dominare a impulsurilor şi a pasiunilor, eliberarea de prejudecăţi şi iluzii, de orice solicitări constrângătoare asupra eului, care putea să privilegieze un mobil de acţiune, faţă de altul.Nu indiferenţa involuntară sau patologică (schizofrenică), ci indiferenţa deliberată, voluntară este indiciul unei asemenea libertăţi, care are drept corolar pentru Bossuet refuzul sistematic al angajării, iar pentru M. Merteau Ponty disponibilitatea şi angajarea permanentă, ca expresie a tendinţei de autoafirmare a eului, care înţelege lucid să compenseze prin cantitatea experienţelor, lipsa unor repere de ierarhizare calitativă. A fi liber ar însemna deci, pentru partizanii „indiferenţei”, a acţiona în afara oricărei raţiuni cu privire la conţinutul actului care urmează a fi realizat, a avea puterea de a dobândi independenţă, în raport cu orice mobiluri şi implicit, în raport cu orice ordine a cauzelor, a fi mereu tu însuţi.
Este uşor de sesizat că şi o asemenea interpretare este precară. Ea exaltă ca o perfecţiune a voinţei ceea ce este , în fond, o deficienţă a cunoaşterii. Ea întreţine iluzia că a acţiona ( sau a nu acţiona ) fără motive, înseamnă a sustrage acţiunea ( sau refuzul ei ) unor determinări cauzale, confundând eliberarea de constrângeri ( posibilă )cu o iluzorie eliberare de necesitate. Ea desconsideră faptul că nu te poţi domina pe tine dacă nu domini, prin cunoaştere şi acţiune eficace, ambianţa guvernată de un determinism pe care ,, indiferenţa „ nu-l opreşte nici să acţioneze şi nici să refuze acordul proiectelor noastre, cu realizarea lor. Totodată, ea se sprijină pe ipoteza subiacentă, greu de susţinut, că trăim într-o lume fără repere axiologice, în care toate alegerile sunt echivalente. Ori, dacă ar fi aşa, alegerea între variantele de acţiune nu are sens, decizia devine arbitrală, iar libertatea imaginară. Respingând această interpretare, nu putem însă să nu menţionăm că ea surprinde, totuşi, un prim grad al libertăţii: libertatea implică puterea voinţei umane de ,, a pune între paranteze „ automatismele impulsurilor, de a nu accepta pasiv să dea curs oricăror solicitări ale eului, de a le domina cel puţin prin detaşare şi disponibilitate, cât timp îi este inaccesibilă dominarea autentică, realizabilă prin cunoaştere şi valorizare. ,,Această indiferenţă – cum spune Descartes – este gradul cel mai de jos al libertăţii” – ( Meditations touchant la philosophie premiere „ – in Ouvres choisies – Paris –pag.113-114). Si tot autorul MEDITATIILOR METAFIZICE comentează : ,, Căci, dacă eu aş cunoaşte întotdeauna, cu claritate ,ceea ce este adevărat şi ceea ce este bun, nu aş mai fi niciodată în dificultate deliberând ce judecată şi ce alegere ar trebui să fac, şi astfel aş fi în întregime liber, fără să fiu vreodată indiferent”.
O a treia interpretare ne situează cu un pas mai departe în itinerariul pe care conceptul de libertate îl străbate pentru a accede în orizontul axiologic. Intâlnim, de această dată, identificarea libertăţii cu LIBERUL ARBITRU. Libertatea încetează a mai fi doar autostăpânire şi devine o forţă propulsatoare .Ea încetează să mai reziste printr-o indiferenţă olimpiană, oricăror opţiuni axiologice. Acum , valorile cu polaritatea şi ierarhia inerentă lor, solicită eul, şi alegerea între alternative |
