Uniunea economica si monetara |
| referat - Economie | ||
Uniunea economica si monetara Scurt istoric al constituirii Uniunii Europene Gândirea promotoare a unei Europe unite este veche si a fost exprimata prin diverse idei. În secolul trecut, marele scriitor francez Victor Hugo (1802-1885) vorbea de ziua în care toate natiunile continentului se vor uni într-o societate suprema si vor forma o fratie a Europei, fara a pierde caracteristicile remarcabile ale identitatii lor. Europa a ramas însa profund divizata si afectata în mod deosebit de cele doua razboaie mondiale, care au izbucnit pe acest continent. Dupa primul razboi mondial, ideile si preocuparile pentru o Europa unita au fost frecvent evocate. Adunarea Societatii Natiunilor a adoptat, de exemplu, la 17 septembrie 1930, o rezolutie care hotara crearea comisiei de studiu pentru Uniunea Europeana. Initiativa a apartinut ministrului de externe al Frantei, Aristide Briant, care a fost si desemnat presedinte al Comisiei. Obiectivul prevazut era crearea unei organizatii europene cu caracter politic si economic. Datorita crizei internationale si evolutiei evenimentelor pe continent, ideea crearii Uniunii Europene a intrat în impas si apoi s-a renuntat la ea. Dupa cel de-al doilea razboi mondial o mare parte a economiei europene era distrusa. Chiar si în aceasta situatie ideile despre unitatea europeana au fost reluate. În 1946, Primul ministru de atunci al Marii Britanii, Winston Churchill a vorbit într-un discurs tinut la Zurich, în Elvetia, despre necesitatea crearii „statelor Unite ale Europei”. În 1947 a fost lansat „Planul Marshall”, în scopul reconstructiei europene. Statele Unite ale Americii au oferit ajutorul lor pentru reconstructie tuturor tarilor continentului, dar acest ajutor a fost acceptat, doar de tarile care urmau sa constituie Europa Occidentala. La sfârsitul deceniului ’40 a început sa se contureze o noua diviziune a Europei dupa criteriul politico-ideologic si sistemul economico social, respectiv Europa Occidentala si Europa de Est. Contradictiile dintre ele s-au adâncit prin crearea celor doua blocuri militare –NATO (1949) si Tratatul de la Varsovia (1955). A urmat o perioada care a intrat în istorie sub denumirea de „razboi rece”, încheiata abia la începutul deceniului ’90. Cele doua parti ale Europei divizate – Vestul si Estul – au urmat si în domeniul economic cursuri diferite. Pentru administrarea ajutorului primit din SUA prin „Planul Marshall”, aceste tari au creat în 1948 Organizatia de Cooperare Economica Europeana. Aceasta a devenit mai târziu Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE), care exista si în prezent , având desigur alte obiective decât cele ale organizatiei înlocuite. În 1949 a luat fiinta si Consiliul Europei. Ca model pentru începuturile cooperarii economice a servit si Uniunea vamala a Beneluxului, formata din Belgia, Olanda si Luxemburg, care a intrat în vigoare în 1948. Primele demersuri în scopul realizarii unei noi unitati europene apartin lui Jean Monnet, pe atunci sef al Organizatiei Nationale a Planificarii din Franta. El a propus ca productia de carbune si otel a Frantei si Germaniei sa fie administrata de un organism comun. Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei, a mers mai departe si a propus un plan, care i-a purtat ulterior si numele, „Planul schumann2 pentru crearea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO). Italia si tarile Beneluxului au sprijinit acest plan si în 1951 a fost semnat „Tratatul de la Paris” între Belgia, Franta, Republica federala Germania, Italia, Luxemburg si Olanda. CECO a luat fiinta la 10 august 1952, iar Jean Monnet a devenit primul presedinte al Înaltei autoritati a Carbunelui si Otelului. Cele sase tari membre ale CECO au facut un pas important în directia unei uniuni economice generale si a unei uniuni în domeniul utilizarii pasnice a energiei nucleare în 1956 , când au cazut de acord asupra unui raport în acest sens prezentat de Paul Spaak, om politic belgian un adept frecvent al unitatii europene. Aceasta întelegere a dus la semnarea Tratatului de la Roma, la data de 25 martie 1957, de catre cele sase tari, care a pus bazele Comunitatii Economice Europene (CEE) si ale Comunitatii Europene ale Energiei Atomice (EURATOM). Astfel s-au nascut cele trei Comunitati Europene. La început, CECO, pe de o parte, CEE si EURATOM, pe de alta parte, aveau institutii proprii. În 1967, ele s-au unit functionând sub denumirea de Comunitatile Europene, sau Comunitatea Europeana, cu institutii comune, unice. În mod curent, s-a folosit denumirea de Comunitate Economica Europeana (CEE) si adesea „cei 6”. În urmatoarele doua decenii, CEE se extinde prin aderarea în ianuarie 1973 a Danemarcei, Irlandei si Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord. Se constituie astfel „cei 9”. În ianuarie 1981 adera Grecia, iar în ianuarie 1986 Spania si Portugalia. CEE devine „cei12”. În ianuarie 1995 adera înca trei tari – Austria, Finlanda si Suedia – constituindu-se „cei 15”, actuala componenta a Uniunii Europene. Asa cum aratat deja, bazele juridice ale CEE au fost puse de Tratatul de la Roma din 1957. Procesul integrarii a progresat si prevederile acestui tratat nu mai raspundeau corespunzator evolutiilor lui. De aceea tarile membre au semnat un nou document juridic – Actul Unic European - care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. actul a stabilit realizarea pietei unice pâna la 31 decembrie 1992, prevazând libera circulatie a bunurilor, serviciilor, capitalului si persoanelor pe tot cuprinsul Comunitatii. În 1993, tarile membre ale CEE au considerat ca sunt pregatite conditiile pentru efectuarea pasului hotarâtor al integrarii. Ele au semnat un nou tratat – Tratatul de la Maastricht (Olanda) – care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul a modificat si extins tratatul pe baza caruia s-a stabilit Comunitatea Economica Europeana (CEE). Tratatul a prevazut si schimbarea denumirii din Comunitatea Economica Europeana în Uniunea Europeana (UE). Tratatul de la Masstricht este un fel de constitutie pentru UE. Prin Tratatul asupra Uniunii Europene cetatenii statelor membre devin în mod liber cetateni ai Uniunii, cu urmatoarele drepturi: sa se deplaseze si sa-si stabileasca domiciliul în mod liber pe teritoriul statelor membre; sa voteze si sa candideze la alegerile municipale si europene care se desfasoara în statul în care îsi are fiecare domiciliul, sa fie protejat de autoritatile diplomatice si consulare ale oricarui stat membru; sa se adreseze parlamentului si avocatului poporului. Membrii Uniunii Europene si tarile asociate la Uniunea Europeana 1.De la 1 ianuarie 1995 UE are 15 membrii cu drepturi depline, respectiv Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, olanda, Portugalia, regatul Unit al marii Britanii si Irlandei de Nord, Spania si Suedia. În politica si în adoptarea masurilor practice întâlnim o clasificare a membrilor UE în doua categorii. În prima intra cele patru tari mari ale UE: Germania, Franta, Marea Britanie si Italia. În cea de-a doua intra celelalte tari membre, apreciate ca tari mijlocii si mici. Daca urmarim situatia tarilor membre al UE pornind de la indexul dezvoltarii umane (IDU) vom constata ca ele se afla în urmatoarele pozitii: Olanda, Finlanda, Franta, Suedia, Spania, Belgia, Austria, Marea Britanie, Danemarca, Germania, Irlanda, Italia, Grecia, Luxemburg si Portugalia. Prin urmare dupa acest index, rangul tarilor membre se deosebeste de cel socotit dupa PNB pe locuitor. Luxemburg, de exemplu care este pe primul loc dupa PNB pe locuitor este abia pe locul 14 dupa indexul dezvoltarii umane. Tot astfel, Danemarca este pe locul doi dupa PNB pe locuitor si abia pe locul 9 dupa indexul dezvoltarii umane. De aceea în UE s-a stabilit un principiu de baza conform caruia tarile mai bogate trebuie sa le ajute pe cele ale caror PNB pe locuitor este mai mic de 75% din medie pe întreaga uniune. O buna parte din bugetul UE este destinat fondurilor structurale pen5tru sprijinirea economiei tarilor din Sudul Europei mai slab dezvoltate (Portugalia, Spania si Grecia), precum si a Irlandei. Tarile membre sunt de doua categorii: a.net contribuitori la bugetul UE (ECU pe locuitor): Germania 146, Olanda 92, Marea Britanie 55, Italia 39, Fransa 14, Belgia 0; b.net beneficiari din bugetul UE (ECU pe locuitor): Irlanda 681, Luxembrg 554, Grecia 415, Danemarca 79, Spania 73. 2.Pe lânga membrii cu drepturi depline „cei 15”, Uniunea Europeana are si tari cu statut de asociat. S-au semnat acorduri de asociere si au obtinut acest statut sase tari din Europa Centrala si de Est (TECE): Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, România si Bulgaria. În 1995, UE a semnat acorduri de asociere cu tarile baltice Estonia, Letonia, Lituania, precum si cu Slovenia. UE mai are acorduri de asociere cu Malta si Cipru. Acordurile de asociere se mai cheama si Acorduri Europa. Acordurile Europa (acordurile de asociere) cu Bulgaria, Cehia, Polonia, România, Slovacia si Ungaria sunt mai mult decât acorduri de comert si cooperare. Acordurile prevad de asemenea, orientarea graduala catre un comert reciproc liber. Îndeplinirea acestui obiectiv este asimetrica, ceea ce înseamna ca piata Uniunii va fi deschisa comertului înaintea pietelor din tarile asociate. Între 1991 si 1993 , Uniunea Europeana a semnat acorduri de asociere cu sase tari din Europa Centrala si de Est: Polonia, Ungaria, Republica Ceha, Slovacia, România si Bulgaria. Întrunirea de la Essen din decembrie 1994 a Consiliului European a fixat mijlocul anului 1995 ca data pentru încheierea de acorduri de Asociere cu Republicile Baltice si Slovenia. Consiliul European din martie 1993 a confirmat posibilitatea democratiilor din Europa Centrala si Rasariteana de a deveni membre ale UE de îndata ce ele îsi pot asuma obligatiile economice si politice impuse de calitatea de membri. Polonia, Ungaria si România au depus deja cereri de aderare. La întrunirea Consiliului European de la Essen din decembrie 1999
|
