Diagnosticul a fost dat, ce urmeaza |
| referat - Diverse | ||
Diagnosticul a fost dat, ce urmeaza Reforma de sus în jos, încercata atât prin legea nr. 18/1991 cât si prin legea nr. 1/2000 e undeva suspendata între inexistenta unei vointe politice în dezvoltarea comunitatilor rurale si ignoranta proprietarilor rurali care, din colectivisti au ajuns, dupa `89, agricultori . Sansa schimbarii este o politica agrara coerenta si durabila, în favoarea fermei taranesti". (Traian Vedinas) În anul 2003 puterea politica a facut, prin vocea prim Ministrului Adrian Nastase o constatare socanta, dar dureros de reala, asupra agriculturii noastre: "În România se face, înca, o agricultura relativ primitiva". Aceasta idee a fost continuata si de Presedintele Ion Iliescu, mult mai transant, punând accent pe necesitatea adoptarii unei forme moderne de organizare si functionare a exploatatiilor agricole si pe faptul ca "Uniunea Europeana nu ne accepta cu aceasta agricultura primitiva". Sa fie agricultura singurul impediment pe drumul aderarii României la structurile europene? Cu siguranta nu, dar starea actuala a acestei ramuri din economia nationala ne pune în imposibilitatea de a ne gândi cel putin la penetrarea produselor agricole autohtone pe marile piete mondiale. Mai ales ca aceste produse nu mai fac fata nici macar concurentei de pe piata româneasca (neloiala, ce-i drept, cu produse atât de usor importate din uniune, având sprijinul nemijlocit al statului român!!!). Si, tot în acest context, "valul" integrarii va "matura" tot ceea ce înseamna si a realizat taranul român chiar si în conditiile practicarii unei agriculturi rudimentare. În acest an, în care deficitul României în comertul cu produse agroalimentare va depasi probabil 1 miliard euro, trei cercetatori de la Institutul de Economie Agrara avertizeaza ca daca se va pastra acelasi trend de dezvoltare al agriculturii românesti, în anul 2008 la anumite produse, 80-85% din piata interna va fi acoperita de importuri. Datorita naturii ciclice a productiei agricole, a variatiilor anuale a randamentelor, a fluctuatiilor mari de preturi si cu scopul realizarii obiectivului esential al oricarei natiuni - "asigurarea securitatii alimentare", toate statele lumii subventioneaza agricultura. Multe tari au reusit, printr-o diversitate de politici agricole, sa asigure securitatea alimentara a cetatenilor, dar toate aceste politici au un numitor comun: "un om, o familie, o ferma". Toate fondurile au fost canalizate spre dezvoltarea si consolidarea fermelor familiale, specializate pe un anumit tip de productie agricola, în care lucreaza fermierul si familia lui si doar ocazional (în campanie) sau când ferma este mai mare, se angajeaza lucratori agricoli. Asocierile între fermieri sunt: profesionale, realizate cu scopul de aparare a intereselor specifice; de marketing, constituite pentru procesarea sau vânzarea produselor obtinute si de achizitionare a input-urilor; asocieri între mai multi fermieri pentru cumpararea în comun a unor utilaje pe care le folosesc pe rând membrii asociati. Acest tip de ferma a fost ajutat sa se dezvolte, în statele în care s-a înteles importanta sistemului de ferma familiala, deoarece s-a ajuns la concluzia ca este tipul de exploatatie care realizeaza, cu costurile cele mai mici, produsele agricole. Societatile comerciale din domeniu se ocupa, în general, de producerea de seminte, material saditor si material genetic pentru fermele zootehnice si, în mai mica masura, de realizarea produselor agricole destinate pietei. LA NOI, acest motor al dezvoltarii si al îndestularii alimentare a fost strivit din fasa de indiferenta guvernantilor care subventioneaza când marile exploatatii când gospodariile de subzistenta. În sprijinul acestei afirmatii putem aminti ca în anul 2002 doar 1% din efectivele de porci erau crescuti în fermele familiale de 100-500 capete, 15% din efectiv în exploatatii comerciale de peste 500 capete iar 84% din efectiv în gospodariile de subzistenta cu 1-2 capete. Prin lipsa din agricultura a clasei de mijloc (ferma familiala), România se apropie de tiparul dezvoltarii lumii a treia, care este unul al "proastei dezvoltari", ce se caracterizeaza prin risipirea muncii si risipirea resurselor. Toata lumea (de la noi) vorbeste despre exemplul fermelor familiale din agricultura mondiala, dar nimeni nu a stabilit înca o strategie concreta si un plan de finantare eligibil pentru implementarea acestui sistem de exploatare zootehnica si în tara noastra. Preocuparile celor care ar trebui sa puna odata piciorul în prag si sa schimbe cursul agriculturii românesti sunt cu totul altele. Se trage parca si cu dintii de un sistem învechit, lasat si acesta în paragina, care nu are cum sa concureze cu pretentiile, de altfel ridicate, ale conducatorilor nostri. În loc sa intram în UE cu o agricultura modernizata si "schimbata la fata" sau cel putin cu perspective concrete si încercari reale, agricultura româneasca îsi face drum cu coatele printre mormanele de fiare vechi si betoane de la fostele IAS-uri, printre animalele care mor de foame, printre uitatele "lanuri de grâne" acum uscate de seceta, printre gospodarii taranesti pe cale de disparitie, printre utilaje ruginite. Si drumul este lung. Si, între timp, se întreaba cineva unde se duc banii primiti de tara noastra pentru investitiile în agricultura, câti români îsi permit sa acceseze un fond SAPARD, unde sunt programele de popularizare a tehnologiilor de ameliorare si dezvoltare în zootehnie si, concret, întrunim parametrii impusi de Uniune produselor agricole? Nici pe departe. În schimb, ne "mândrim" cu produsele ecologice, de exemplu, despre care majoritatea dintre noi stim înca prea putine. Si nici nu avem resurse sa practicam, sa obtinem sau sa cumparam astfel de produse agricole. Dar guvernantii nostri au luat-o cu reforma de sus în jos. Ridicarea unor false probleme, cum este agricultura ecologica, nu face decât sa camufleze si mai mult criza fara precedent în care a intrat agricultura româneasca. Ramânem însa optimisti, chiar daca am ajuns la gura prapastiei si speram ca într-un viitor apropiat va exista vointa politica necesara pentru concretizarea unor proiecte pe termen lung în agricultura. În caz contrar, vom pierde si ceea ce mai avem, adica taranul român si încapatânarea lui nativa de a scoate bani si din piatra seaca. E pacat sa nu-l încurajam sa mai faca un pas înainte.
|
